România din Spania – SILVIA MARCU (cercetător, profesor universitar, membru în Consiliul Superior de Cercetări Științifice din Spania): „Sunt la Madrid, la cea mai importantă instituție de cercetare din Spania, dar îmi e dor de casă. Ideea de a mă întoarce e definitivă”

Ca să poată primi, în 2007, după mulți ani de perfomanță la cel mai înalt nivel mondial, un binemeritat post la prestigiosul Consiliu Superior de Cercetări Științifice, Silvia Marcu a fost nevoită să-și ia cetățenia spaniolă și să renunțe la cea română, pentru că Spania nu acceptă dubla cetățenie. Dar, în ciuda pașaportului pe care scrie „España”, Silvia Marcu se simte mai româncă decât s-a simțit vreodată. Ocupă, probabil, cea mai înaltă poziție pe care un etnic român o deține în sistemul public spaniol, predă cursuri, coordonează masterate și doctorate la cele mai importante universități din Spania și Statele Unite ale Americii și cercetează, de-o viață, o temă care definește însăși viața sa: migrația sau, cum o numește chiar ea mobilitatea umană, dinspre Est spre Vest. Baricadată ca-ntr-o cetate, în biroul său luminos din impozantul centru al Consejo Superior de Investigaciones Científicas de Madrid, o clădire sobră, îmbrăcată în cărămidă roșie, întocmai ca o fortăreață, Silvia Marcu e dedicată mie la sută muncii sale, o condiție obligatorie a reușitei românului în Occident, pe un post pe măsura capacității și a studiilor sale. Binevoitoare, deschisă și, mai ales, bucuroasă să primească vizita „Formulei AS”, revista favorită a părinților săi, Silvia Marcu e omul cel mai potrivit pentru o discuție cu cărțile pe masă (iar Silvia Marcu are două rafturi pline de cărți, ce poartă semnătura sa!) despre condiția românului plecat să-și facă un rost în lume, despre felul în care reușește să răzbească și despre veșnica și arzătoarea nostalgie pentru „acasă”. Cu o biografie pe măsura operei sale științifice, Silvia Marcu abia așteaptă viitorul capitol al vieții sale – revenirea, după 40 de ani, în România…

„Am început îngrijind o doamnă în vârstă”

– Studiați de peste 20 de ani problema migrației. Cum vedeți, cu ochii cercetătorului de acum, studiul de caz al Silviei Marcu, tânăra care, la începutul anilor ’90, părăsea România? Ce v-a îndemnat să luați drumul Spaniei?

– Am terminat facultatea la Iași, Geografie – Franceză, în 1989, în ultimul an al dictaturii. Am trăit, practic, studentă fiind, anii cei mai triști din istoria recentă a României. Condițiile din cămine erau groaznice, nu aveam apă, de mâncat, mai mult nu mâncam… Când am plecat de acasă, inflația era uriașă, ca profesoară de geografie și franceză nu-mi ajungea salariul să mă descurc. Așa că mi-am vândut albumele de artă, tot ce mai aveam, și am decis să plec. Am venit în Spania în 1992 și m-am așezat la coadă, cerând refugiu și azil. Așa era pe atunci…

– Care era planul când ați ajuns aici?

– Nu aveam niciun plan. Am început să lucrez prin case, cum făcea pe atunci toată lumea, și cum o face și acum, doar că acum nu o mai face având studii superioare. Am început îngrijind o doamnă în vârstă. Nu știam niciun cuvânt, în primele zile dânsa îmi cerea apă, eu îi aduceam prosopul. De la o vreme, n-am mai putut să o ridic în brațe, eram prea firavă. Am găsit de muncă la o familie cu copii mici. Doamna, foarte drăguță, mi-a spus într-o zi: „Văd că te interesează limba, o vorbești așa de bine, după numai câteva luni! Fratele meu e rector, n-ai vrea să faci un curs de spaniolă la universitate?”. Am primit o bursă și am făcut acel curs de limbă și cultură spaniolă, pentru că îmi doream să cunosc mediul în care trăiesc. În 1995, m-am înscris la doctorat. Am lăsat îngrijitul caselor, munceam cum puteam, mai mult pe la Ambasada României, unde eram chemată să fac traduceri simultane. Veneau delegații din țară să învețe ges­tionarea fondurilor europene și mă trimiteau pe mine să traduc. Câștigam bine, cât să pot trăi 2-3 luni, mai lucram cu ora prin câte o casă, asta până am terminat doctoratul.

„Studiile de acasă m-au făcut puternică”

– Ce v-a folosit cel mai mult din bagajul cu care ați pornit la drum din România?

– Baza mea e în România, studiile de acasă m-au făcut puternică. Pe vremea mea, se studia foarte serios. La examen, când trăgeai un bilet, nu mergea cu aproximări. Nu mai zic de exa­menele de admitere: 25 pe loc, o selecție fantastică! Pot să critic sistemul comunist, pot să critic acum, că am experiență de predare, faptul că profesorii mei citeau cursurile, că nu ne fascinau prin prezența lor, dar nu pot să critic școala românească. Te scotea profesorul la hartă, trebuia să știi toată Eurasia, fiecare râu, fiecare munte! Peste săptămână învățam pe rupte, sâmbăta făceam pre­gătire militară, dar aveam timp și să ne în­dră­gostim, aveam timp și să călătorim prin toată țara! Într-un fel, anii aceia gri ai comunismului au fost și anii cei mai frumoși, pentru că eram tineri, cei 20 de ani pe care-i aveam salvau totul.

– De la îngrijirea unor bătrâni și până la un post în cea mai importantă instituție de cercetare a Spaniei e drum lung. Cum ați reușit să susțineți doctoratul aici?

– Am făcut doctoratul în doar trei ani. Știam de toate, făcusem Geografie Fizică, Geografie Umană, Limba Franceză, toate „ca la carte”. În Spania, totul mi se părea un pic pe deasupra lucrurilor. Eram mai pregătită decât colegii spanioli, decât cei din America Latină, chiar și decât cei din Germania sau Olanda. Merg des să predau în Statele Unite ale Americii și acolo, într-adevăr, văd o rigoare care se apropie de rigoarea României. Vrând, nevrând, compari: am avut la Iași profesori extrem de bine pregătiți, care nu aveau, din păcate, norocul să viziteze Parisul, dar care știau în detaliu literatura franceză. Aici văd o oarecare superficialitate, chiar și când vine vorba de cercetare. Eu, una, scriu în engleză și public în reviste foarte bune, sunt validată de sistemul britanic și de cel american, care îmi acceptă lucrările fără nicio problemă. M-am apucat de teza de doctorat din 1997. Ca să termin ultima fază, am primit o bursă din partea Universității Complutense din Madrid. Până la urmă, am terminat doctoratul în 2000, cu o teză despre noul context geopolitic european. Am ales tranziția politico-economică a României și intrarea în structurile euro-atlantice, plus impactul în teritoriu al tranziției. L-am întâlnit la Madrid pe domnul președinte Emil Constantinescu, care mi-a trimis toate analizele și datele aflate la dispoziția statului român pe domeniul meu de cercetare. România m-a ajutat mereu. Nu la nivel de burse, desigur, că nu avea cum, singură am luptat pentru ele. Am luat doctoratul „Magna cum laude”, în unanimitate, dar asta nu îmi garanta un loc de muncă. Am primit o bursă la NATO pentru tineri doctori, am stat un an la Bruxelles, am învățat lucruri foarte interesante, care și acum mă ajută în lucrările mele. De la NATO, am mers un an în Statele Unite, dar m-am întors în Spania și, din 2005, lucrez aici, la institut, cu diferite burse. Printre altele, am primit cea mai importantă bursă din Spania, „Ramon y Cajal”. Abia în 2015, foarte târziu, s-a scos un post fix aici, la Consiliul Superior de Cercetări Științifice. Se intră atât de greu, încât probabil voi fi prima și singura româncă din istoria instituției! Atunci, mi s-a spus clar: „Silvia, ai fost în toată lumea, ai fost în SUA, ai fost în Rusia, în America Latină, în Japonia, ai un CV extraordinar, ai publicat în cele mai bune reviste științifice. Dar dacă nu ai cetățenie spaniolă, nu poți lua un post aici”. În 2007, a trebuit să renunț la cetățenia română, pentru că Spania nu acceptă dubla cetățenie. Am jurat pe steagul Spaniei și am ieșit pe stradă complet dezorientată, vă rog să mă credeți! Am vorbit cu tatăl meu la telefon și m-a liniștit: „Silvia, nu contează, tu în suflet tot româncă ești!”. I-am ascultat pe ai mei și știu că au murit împăcați cu asta. Se tot vorbește de integrarea românilor din Spania: nu înțeleg cuvântul „integrare”, nici cuvântul „asimilare”. Viața are etape și fiecare se adaptează etapei pe care o trăiește. Dar, ori­ce ar fi, o persoană își duce peste tot cu ea rădăcinile. Pentru mine, „acasă” are o valoare fundamentală.

„Răbdarea e o mare calitate a românului”

– Ce calități anume îi ajută pe români să izbândească în Spania?

– Ca să răzbești aici e nevoie de multă răbdare. Asta e o mare calitate a românului: „Nu reușesc azi, dar mâine sigur reușesc!”. Nu toată lumea a reușit. Unii n-au avut răbdare, alții nu au rezistat să lucreze sub nivelul pregătirii lor. Nici mie nu mi-a fost ușor, dar în momentul în care le demonstrezi că ești capabil, te acceptă. Spania nu este o țară ușoară… Sunt încă mulți români care lucrează sub nivelul studiilor, iar eu am o problemă cu asta. Au trecut deja atâția ani, din 2007, românii care vin aici au un nivel din ce în ce mai înalt de pregătire. Un spaniol e numit „repatriat” când se întoarce în Spania și e considerat de înaltă calificare. Nu, señor, și noi suntem de înal­tă calificare! Ei sunt foarte pentru ei, iar ca să fii de-ai lor, trebuie să îți schimbi cetățenia, așa cum a trebuit să o fac eu, să publici mai mult decât ei, să fii mai bun decât ei, și atunci abia te acceptă. Aici, văd și la universitate, e obiceiul să se lucreze în echipă. Lucrează în echipă, dar, de fapt, o persoană face tot, iar alți 3-4 stau și primesc o notă, pentru care doar o persoană muncește cu adevărat. Știu foarte bine ce înseamnă asta: eu mereu îmi semnez singură cărțile și lucrările și am de gând să mă pensionez semnându-mi singură cercetările. Am încercat și eu să lucrez în echipă și m-am trezit că am scris singură totul. La final, voiau alții să scrie introducerea, că erau coordonatori. Aveam doar 40 de ani, dar le-am zis: „Nu! Prefața o voi scrie tot eu, pentru că eu am scris toată cartea!”.

„Pentru mine, e o onoare să fiu româncă”

Mai e, apoi, îndrăzneala, o calitate pe care o are românul și pe care nu o au alte comunități de străini. Doamnele care fac curat aici, la Institut, sunt din Caraibe, sunt fantastice, dar sunt blânde, moi, iau lucrurile așa cum vin. Românul nu se lasă! Românul are în sânge dorința de a lupta și de a ajunge unde vrea. Mi-am propus să fac un doctorat în Spania. La început, voiam să îl fac pe Mircea Eliade, pe Mitul eternei reîntoarceri, dar nu mi-au permis, pentru că nu terminasem Filologia. Am luat-o de la zero și am făcut doctorat în Geografie. „Vreți în Geografie? Fac în Geografie!”. „Vreți să merg în Japonia? Merg în Japonia!”. „Vreți în Rusia? Merg în Rusia!”. „Să învăț rusa? Învăț rusa!”. În sensul acesta, românul este diferit. „Vreți să am cetățenie spaniolă? Ce mai vreți?!”. Și un avocat, și un medic vă vor spune la fel. Avem calitatea asta, nervul ăsta de a ne autodepăși. Pentru mine, e o onoare să fiu româncă! Am vorbit cu români din toate zonele și sectoarele posibile din Spania. Am vorbit cu muncitori obișnuiți, cu profesioniști, cu oamenii străzii, cu cetățeni roma, cu ambasadori, cu elita care reprezintă România, cu toate asociațiile de români. Acum am un proiect despre tineret. Am călătorit în România și a fost o experiență extraordinară! Am fost interesată să văd dacă, în context post-pandemic, românii din România mai vor să plece sau nu. Și vreau să fac o comparație între românii de aici, din generația a doua, și românii din România, care termină acum facultatea. Românii din România nu mai vor să plece decât ca să facă studii superioare, masterate, doctorate, apoi vor să se întoarcă și să contribuie la dezvoltarea României. Pentru mine a fost o surpriză! Am fost la Iași, la Cluj, la Galați, la București și Brașov, la cinci universități pe care le-am considerat importante. Am găsit oameni fantastici, și la nivel de profesori, și la nivel de studenți. „Facem stadii în Occident, avem burse Erasmus, dar vrem să ne întoarcem, să continuăm în IT, în gaze, în petrol, să facem afaceri”. Mai erau și studenți la Medicină care voiau să plece, pentru că sistemul medical nu e bine pus la punct, dar cei mai mulți voiau să rămână acasă.

„Trăiesc cu nostalgia țării și mă voi întoarce acasă”

– Ne spuneați că e nevoie de curaj ca să pleci din țară. E și revenirea în țară o chestiune de ­curaj?

– Ca migrant din anii ’90 și ca cercetător, spun că e sarcina fiecărei persoane de a-și administra propria viață, când pleacă de acasă. Nu știi cum te va primi țara în care mergi, țara respectivă nu va avea niciodată resursele pe care tu le aștepți. Țara îți poate da un credit, dar apoi te trezești că îți ia casa. De când cu pandemia, aici nu îți mai răspunde nimeni la telefon, vorbești numai cu roboții! Mulți s-au întors în România, mai ales cei din domeniul tehnologiei: lucrează de acasă, câștigă la fel de bine, dar nu mai plătesc chirii exorbitante în Occident. E valabil nu doar în Spania, ci și în Austria, Germania, țările nordice.

În Spania, lumea a venit pentru că era granița deschisă și pentru că nu erai dat afară dacă nu aveai loc de muncă. Era și clima un argument pe atunci. Dar acum e o deșertificare groaznică, vara sunt peste 40 de grade în Madrid! În biroul meu, vara, după ora 11, nu se mai poate sta, aerul condiționat nu mai face față. Schimbarea climatică a afectat foarte tare Spania și eu cred că o afectează atât de tare, per ansamblu, încât mă tem că, în curând, țara nu va mai fi decât o destinație pentru turism. Verile au devenit imposibile, la Sevilla sunt 50 și ceva de ­grade!

Eu trăiesc cu nostalgia României și mă voi întoarce acasă peste 8 ani. Am luat decizia! Cum spuneam când eram copii? „Mi-e dor de casă”. Așa și mie. „Mi-e dor de casă”. Am 33 de ani de umblat prin lume – foarte frumos, și voi mai umbla, că mai am 8 ani până la pensie – dar cred că am vârsta potrivită să mă gândesc tot mai serios la România. Am găsit o Românie dinamică, nu mai există decalajul pe care l-am constatat eu în ’92. Brașovul mi s-a părut un oraș de lux, Clujul, nu mai spun! Am stat la Hotel Belvedere, de unde vedeam tot orașul. La Iași, de sus, de la Unirea, vedeam toate colinele și mă gândeam: „Ce caut eu la Madrid?”. Sunt gălățeancă, iar sora mea e medic la Urgențe în Galați. Ce frumos se vede de la etajul 9 al spitalului! Zic: „Vreau și eu o casă aici!”. Și mi-am cumpă­rat-o. Mi-a spus un expert în economie din Spania: „Silvia, în următorii ani, SUA vor investi foarte mult în România și Polonia. Acum e momentul să faci o investiție”. Mi s-a părut momentul oportun. Cu pensia de aici voi trăi foarte bine în România, plus că am și familia alături…

Sunt profund legată de România, îmi este dor de România. Sunt un cercetător la cea mai importantă instituție de cercetare din Spania și spun că îmi e dor de acasă. Am de gând să mai lucrez, dar ideea de a mă întoarce acasă e definitivă. Deja s-au întors ­oameni mai tineri decât mine și-au deschis afaceri. Vreau să rămână o idee clară: românii de aici ­supraviețuiesc, la orice nivel. Dar numărăm pe degete cazurile de mare prosperitate, cu chalet, cu piscine, cu stat în centrul marilor orașe. Ca român, vezi Madridul și Barcelona o dată pe an, dacă mai ai energie să ieși din locul în care stai. Spania e o țară foarte scumpă, cu salarii mici, cu inflație mare, cu șomaj crescut. Aici, acum, ­fiecare persoană e o luptătoare. După atâtea crize prin care am trecut, a trăi în Spania e o luptă ­zilnică.

Corespondență din Madrid